Din păcate, generaţia noastră, în ansamblul ei, nu a avut parte de o educaţie alimentară. Din fericire, nici nu era o atât de mare nevoie. Nu cum e acum. Mâncam din fiecare câte puţin, fără să ne gândim la ce mâncăm. Şi am fost norocoşi. Pentru că ne bucuram de fiecare fruct la vremea lui, de carne mai mult în weekend şi dulciuri cu mult zahăr în special de sărbători sau în duminicile în familie. În plus, alergam toată ziua ca nebunii. Aşa că, în afară de un “spală-te pe mâni”, “nu te juca cu mâncarea” şi “nu vorbi cu gura plină”, nici nu era nevoie de cine ştie ce învăţăminte.

Eating

Din nefericire, pentru copiii noştri lucrurile sunt mult mai complicate şi, îndrăznesc să spun, mai periculoase. Pentru că adulţii, inconştienţi, le întind capcane la tot pasul.

Acum câteva zile am avut un eveniment la o grădiniţă şi am constatat cu groază că majoritatea copiilor privește fructele ca pe nişte lucruri străine. De parcă nu ar fi destul că fructele nu mai sunt ce erau cândva, dar copiii au ajuns să le evite de parcă nu ar face parte din alimentaţia lor naturală. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât toţi şi-au manifestat înclinaţia către aproape orice alt “dulce” fabricat industrial. Şi vorbesc de copii de 3-4 ani. Câtă e pornire naturală şi câtă e educaţie la un copil de vârsta asta? Şi care va fi dezvoltarea ulterioară a gusturilor sale, care se formează acum?

În ultimii 50 de ani industria alimentară s-a schimbat substanţial, iar în ultimii 20 aş spune chiar radical. Zahărul alb, de parcă nu ar fi fost destul de rău, a fost înlocuit cu îndulcitori mai ieftini şi/sau mai periculoşi (dextroză, maltroză, sirop de glucoză) pe care îi regăsim în aproape orice produs, de la dulciuri la brânzeturi şi mezeluri. Şi mai ales în produsele pentru copii. Citiţi o etichetă şi o să vă convingeţi.

Şi toate aceste invenţii de ultim moment vin să hrănească un metabolism format şi adaptat în sute de mii de ani. Un organism care îşi creşte artificial nevoia de energie iar în paralel îşi scade consumul energetic. Cât aleargă copiii noştri şi cât îşi petrec timpul în faţa televizorului sau a calculatorului?

Aşa că nu e de mirare că bolile cauzate de alimentaţie, care copleşesc adulţii, coboară pragul de vârstă şi se apropie ameninţător de copiii noştri. Aţi auzit de copii bolnavi de diabet de tip II (zaharat)? Există! Aţi auzit de copii bolnavi de boli de inimă, altele decât malformaţiile congenitale, provocate de sedentarism şi alimentaţia proastă? Există! Şi vor şi mai mulţi. Până când o să avem copii bolnavi de cancer de colon.

Problema e mai gravă decât credem. Nu vă amăgiţi că o să rezolvaţi problema mâine. Pentru că bolile alimentare dobândite în copilărie au efecte grave pentru toată viaţa. Inima unui copil supraponderal poate suferi transformări ireversibile. La rândul său, ţesutul adipos, care e format din punguliţe care se umplu atunci când luăm în greutate şi se golesc când slăbim, se măreşte în cazul copiilor, adică vor avea mai multe punguliţe pe care să le umple cu surplusul acumulat.

Dacă vă pasă de copilul dumneavoastră, e momentul să începeţi să-i faceţi educaţia alimentară. Să mâncaţi cu el, să-i arătaţi ce şi cum se mănâncă. Fără televizor, fără jucării şi nimic altceva care să distragă atenţia de la actul mâncării. Nu vă resemnaţi cu gândul că oricum va învăţa de la colegii lui să mănânce prostii, că nu puteţi să-l controlaţi în fiecare clipă. Până la momentul acela, stârniţi-i curiozitatea şi învăţaţi-l să aleagă decizia corectă. Sunt lucruri simple, care nu costă mai nimic. Dimpotrivă.

Copilul e curios din fire. Şi îi place să facă activităţi cu şi la fel ca cei mari. Aşa că duceţi-l, de fiecare dată când aveţi posibilitatea, la cumpărături, la piaţă, la ţară, să vadă de unde vin ingredientele, şi implicaţi-l în procesele din bucătărie, ca să înţeleagă ce se întâmplă cu ele. Lăsaţi-l să culeagă un măr, ajutaţi-l să-l taie şi să-l mănânce. Nu foloseşte la nimic să-i daţi să mânânce efectiv cu lingura, scopul e să o facă el, şi mai important să ştie de ce o face şi să-i placă.

E dovedit ştiinţific faptul că structura de bază a creierului uman se formează în primii şapte ani de viaţă. Că tot ceea ce învăţăm ulterior se dezvoltă pe această matrice. Astfel, cei şapte ani nu reprezintă doar bagajul cu care copilul vine de acasă la şcoală, ci întrega sa capacitate de a învăţa pe mai departe. De aceea, vă rog, nu-i lăsaţi pe copii să plece în viaţă, fără cei şapte ani de la masă.

———————————————————————————————–

emanuel_ciocu

Emanuel Ciocu,
redactor şef

printează

Adaugă un comentariu:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.