Locul femeii e la cratiţă!

Exact acolo e! Şi la tigaie! Şi în faţa cuptorului! Să toace, să fiarbă, să prăjească, să coacă. Să miroasă a usturoi şi a ceapă. Să-ţi vină s-o mănânci! E liberă să nu spele sau să calce, să o facă maşinile de spălat şi spălătoriile de cartier şi, binenţeles, poate să urmeze ce carieră vrea, să facă sport de performanţă sau politică, dar la cratiţă trebuie să rămână. Pentru că de relaţia dintre ea şi ustensilele din bucătărie stă speranţa supravieţurii speciei noastre care se auto-distruge în fiecare zi.

 

Pentru că dincolo de beneficiile ei evidente, revoluţia feministă a alimentat şi dezordinea alimentară în care ne aflăm azi, un paradox îngrozitor, deoarece niciodată umanitatea nu a avut mai multă hrană (şi mai dezechilibrat distribuită) şi nu a fost mai ameninţată de propria mâncare. Limita diabetului şi a bolilor de inimă a coborât până în şcoli şi grădiniţe, obezitatea nu mai e o excepţie şi, după mii de ani de existenţă, principala problemă a omului nu e cum să facă rost de mâncare ci cum să mânânce mai puţin şi, mai ales, cu să elimine efectele excesului de mâncare. Şi cel mai rău de abia acum urmează. Statisticile spun că noi trăim mai puţin decât părinţii noştri iar copiii noştri vor trăi mai puţin decât noi…

Dar cum am ajuns aici?!

Corpul uman e acelaşi de sute de mii de ani însă obiceiurile lui, mai ales cel alimentar, s-au schimbat accelerat din rău în mai rău. Genetic, suntem construiţi să alergăm după hrană sau să muncim toată ziua pentru a o culege. În plus, pentru că suntem mamifere, suntem predispuşi să acumulăm şi să stocăm depozite de energie pentru perioadele sărace în resurse, cum ar fi iarna. Genetic am rămas la fel doar că….

• Omul antic şi-a uşurat viaţa când a domesticit animalele şi a descoperit agricultura, pentru a nu mai fi nevoit să vâneze toată ziua şi să culeagă pe arii extinse. Hrana era mai sigur de obţinut dar încă trebuia să muncească zi de zi pentru ea.
• Revoluţiile burgheze din Europa de la sfâşitul secolului XVIII- începutul secolului XIX au detronat aristocraţia şi o dată cu ea şi obiceiurile ei. Bucătarii ajunşi fără stăpân au deschis restaurante şi, astfel, hrana negătită de tine, începe să devină disponibilă în mod cotidian, chiar dacă doar o mică parte a populaţiei îşi putea permite să plătească pentru asta.
• În paralel cu mecanizarea accelerată (care reduce mult din efortul fizic uman depus pentru deplasare şi agricultură), începutul secolului XX şi războaiele sale contribuie la dezvoltarea unei întregi industrii alimentare. Laptele praf şi conservele pot alimenta literalmente armate de oameni. Omul se poate hrăni fără să fie nevoit să lucreze. Şi asta pentru luni şi ani de zile!
• În a doua jumătate a secolului XX omenirea se schimbă încă şi mai radical. În paralel cu automobilele care devin accesibile aproape pentru toată lumea şi televiziunea care propune un divertisment pentru care nici nu mai trebuie să ieşi din casă, supermarketurile aduc într-un singur loc tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Şi nu doar ingredientele ci şi hrana gata preparată! Şi e conservată să te aştepte luni şi ani de zile pe raft. Dacă nu, restaurantele sunt deja accesibile pentru toată lumea.

De acum femeile nu mai trebuie să-şi petreacă toată ziua în bucătărie. Ba chiar deloc! Exact ăsta a fost mesajul producătorilor americani de alimente care au susţinut ruperea femeii de cratiţă. Hrana este acum gata gătită, trebuie doar să o pui în cuptorul cu microunde şi să te bucuri de viaţă! Cine nu ar vrea să se bucure de asta?! Oameni suntem. Iar dacă tot vrei să mai găteşti din când în când, avem la îndemână ingrediente gata preparate. Maioneza e gata, frişca e în tub, toate sosurile sunt la îndemână, blatul de tort nu trebuie nici măcar tăiat! Totul e gata, aproape şi pe zi ce trece mai ieftin. Iar restaurantele au şi ele parte de aceleaşi ingrediente astfel încât îţi pot găti mult mai repede şi mai accesibil. Şi nu doar cele fast food! Bazele de supe, concentratele de sosuri, dulciurile şi tot ce ai nevoie se fabrică de acum pe scară largă. Din păcate, sub această aparenţă idilică se ascunde adevărata dramă. Industrializarea alimentaţiei. Pervertirea materiei prime şi a produsului final. Mâncarea e devenit un mutant şi noi o dată cu ea. Orbiţi de ecranele HD nu vedem că propriii noştri copii riscă să nu cunoască gustul, forma şi culoarea reală a ingredientelor. Pentru că multe din ingredientele de azi sunt atât de procesate încât sunt departe de ceea ce înseamnă ele în mod natural.

Trăim momentul de aur la care sperau bunicii noştri în perioadele de foamete. Însă mâncarea e PREA MULTĂ, PREA ACCESIBILĂ şi are PREA MULT GUST. Iar în excesul de gust se ascunde capcana. Exact ca otrava cu care îi momim pe şobolani, mâncarea de azi este prea mult gust şi prea puţină valoare nutritivă. Sarea, zahărul, grăsimile şi monoglutamatul de sodiu intensifică nepermis de mult gustul alimentelor şi acoperă lipsa reală de gust a lor. Românul când pleacă afară din ţară îşi ia o icoană, nişte bani de drum şi musai plicul de Delikat şi borş la plic pentru a mânca oriunde “ca la mama acasă”.

Harry Balzer, unul dintre cei populari experţi americani în alimentaţie, dă un sfat cu care sunt de acord, poţi mânca ce vrei. Dacă vrei o tartă de ciocolată cu frişcă şi îngheţată asta poţi mânca fără probleme. Cu condiţia să o faci tu. De la zero. Să coci blatul, să faci crema, să faci frişca şi îngheţata. Şi o să vezi că nu o să o poţi mânca toată. Pentru că ai trudit prea mult la ea. La fel ca mamele noastre care făceau dintr-un pui mâncare pentru o familie, împărţită în trei feluri de mâncare. Cum am ajuns să mâncăm singuri o jumătate de pui rotisat la o masă, alături de cartofi prăjiţi şi jumate de litru de cola (care ea singură conţine mai multe calorii decât ai nevoie la o singură masă)?! Ştiţi cât efort trebuie să faci pentru a arde atâtea calorii mâncate? Să fugi un maraton, 42 de kilometri. Şi ştiţi de ce mâncăm atât? Pentru că se poate! Doar întindem mâna şi în 10 minute îl mâncăm. Pentru că nu muncim pentru a creşte puiul, pentru că nu stăm o oră să îl gătim, pentru că nu are gustul lui natural, poate mai sec (pentru că e mai slab) şi mai puţin intens datorită lipsei plicului de condimente.

Ţările în care se găteşte acasă au cele mai mici probleme legate de greutate şi boli asociate alimentaţiei.

De aceea femeile trebuie să se întoarcă înapoi la cratiţă. Şi nu doar ele. Şi Bărbaţii. Şi copiii. În familia mea mamaliga o făceau bărbaţii (bunicul gătea săptămânal chiar şi pentru porci) şi cea de fasole o făceau tot ei, la fel grătarele. Nu trebuie să fie toţi mari bucătari. Nici să gătească de dimineaţa până seara. Însă nici să se amăgească cu faptul că punând în farfuria copilului o clătită cumpărată din supermarket cu Nutella şi-au îndeplinit datoria morală. Nutella şi surorile ei conţin aproape 60% zahăr, fiind de fapt o cremă de zahăr cu gust de alune şi culoare de cacao. Mă refer la gătit din ingrediente adevărate. Să gătească pentru că gusturile se educă. Nimeni nu se naşte cu un apetit extraordinar pentru a mânca spanac sau ciuperci. Dar dacă nu îi educaţi voi pe copii o să le educe gusturile producătorii de mâncare. Şi o vor face în interesul lor.

Şi un ultim argument. Amintirile se fixează cu ajutorul simţurilor, în special ale gustului şi mirosului. Cele mai puternice amintiri din copilărie sunt legate de ceea ce am mâncat. De ceea ce ne gătea mama sau bunica. Ce-o să-şi amintească copiii şi nepoţii noştri? Ce cumpărau de la magazin? De cum le dădea bunica bani să-şi cumpere o gustare la şcoală? Sau de cum se desface sticla de cola? Amintirile se fixează cu ajutorul simţurilor. Şi a bunului simţ. Nu-l pierdeţi.