Râu  Alb?! Râu Alb… Râu Alb…Ăăă, e pe undeva prin judeţul Dâmboviţa? A…, atunci nu ştiu…Nu ştiam nici noi nimic până nu demult despre localitatea Râu Alb, comuna Sălaşu de Sus, judeţul Hunedoara. Şi atunci ce caută o localitate cvasinecunoscută pe lista mâncălătoriile româneşti?  Pentru că, începând de astăzi, inaugurăm o nouă subcategorie a mâncălătoriilor româneşti, care are în vedere nu atât locurile, ci mai ales oamenii care dau însemnătate locurilor. Faceţi cunoştiţă cu Luminiţa şi Iulian,  primii  Oameni la locul lor.

În Ţara Haţegului, unde istoria se suprapune material şi vizibil asemeni straturilor geologice – fortificaţiile corvinilor peste cele ale dacilor şi ruinele dacice peste cuiburile dinozaurilor pitici – în depresiunea cu acelaşi nume, străjuită de masivul Retezat, se află comuna Sălaşu de Sus. Patru râuri coboară din munte şi se depart în Sălaşu de Sus: Nucşoara,  Sălaş, Râu Alb şi Ştrei. Aici, în acest colţ de lume, au ales să-şi construiască viitorul Iulian şi Luminiţa, doi bucureşteni destul de maturi cât să aleagă în cunoştinţă de cauză şi în acelaşi timp suficient de tineri ca să aibă curajul de a o lua de la capăt.  El are experienţa industriei ospitalităţii, ea pe cea a predării limbii engleze. Ar fi putut să plece aproape oriunde. Dar au ales ca oriunde să poarte numele satului Râu Alb. Aici şi-au făcut ei vatra în care coc pâine.

Iulian şi Luminiţa Duţu, în faţa primului solar

“Emigranţi”în Transilvania

Poveştile au nevoie de personaje. De locuri şi de conjuncturi. Dacă le au, curg de la sine. Aşa curge şi povestea lor. Nu e liniară, ca să nu plictisească, nu e comună, ca să păstreze viu interesul. Nu e nevoie nici măcar de narator. Pentru că adevăratele caractere îşi spun singure povestea.

“Amândoi suntem născuţi şi crescuţi în Bucureşti, cele mai îndepărtate rude ale noastre se trag de la maxim 50 de kilometri de București. In ceea ce mă priveşte, poate pentru că în copilarie mâncam pamântul bunicilor cu linguriţa (cel putin aşa mi-au spus parinţii), gândul şi mintea mi se întorceau mereu spre lumea rurală, unde găinile cotcodăcesc în voie, unde, în serile de vară, vântul îţi aduce în nări mirosul pătrunzător de fân, de grajd şi unde, iarna, pluteşte un iz de lemne arse în sobă suprapus peste mirosul de zăpadă proaspăt căzută”, îşi începe Iulian Duţu povestea.

L-am cunoscut pe Iulian Duţu, virtual, pe un forum unde orăşenii, în marea lor majoritate bucureşteni, îşi împărtăşeau dorinţa comună (dar destul de ieşită din comun!) de a părăsi oraşul şi îşi făceau curaj să o facă. Evident, puţini au făcut pasul. Ei sunt excepţiile.

“Imboldul a venit din interior şi  era din ce în ce mai mare. Atunci când am gasit acest loc (unde stăm acum), am zis că acesta este… aici trebuie să stăm. Din pacate, atunci nu aveam suficienţi bani ca să putem cumpăra un asemenea teren şi au mai trecut doi ani de asteptare, vizite şi concedii petrecute aici şi prin ţară, dar şi doi ani de frământări, analize şi întoarceri pe toate feţele până să ajungem la concluzia că am putea renunţa la tot – apartament în Bucureşti, slujbele noastre – şi ne-am putea muta la Râu Alb.”

Şi au făcut-o. Spre disperarea părinţilor care îi vedeau morţi de foame departe de casă.  Dar şi a  copiilor,  Costin şi Maria, aflaţi în pragul adolescenţei.

“Odată cu terenul am cumpărat și o casă mare, veche de mai bine de 100 de ani, dar în ruine. Până să terminam reparațiile și să ne putem muta în casă am stat trei luni în rulota pe care o cumpărasem înainte să venim aici. Vremea a ținut cu noi și iarna s-a instalat abia pe la jumătatea lui decembrie…dacă era ca în 2011 nu știu ce făceam.”

Pâinea cea de toate zilele

Şi, astfel, la 40 de ani, au luat viaţa de la capăt. În alt loc, în alt mod. Fără să fie forţaţi de vreo nenorocire, fără să fie împinşi de la spate de cine ştie ce neajuns, mânaţi doar de o dorinţă de trăi liber, în natură, pe care doar cei aleşi o pot auzi. Pentru restul e doar nebunie. Dar fericirea are multe feţe. Văzute doar de cei care îi percep trăsăturile cu adevărat simple. Cum să dai luxul vaselor de croazieră pe curtea bătătorită şi cancelaria unui liceu din Bucureşti pe camera profesorală dintr-o oarecare comună hunedoreană?

Se poate! Spun cei doi. Nu e întotdeauna uşor. Dar când faci ceea ce îţi place, unde îţi place, totul se încarcă cu sens. Iar pasiunea lui Iulian se numeşte pâine. Frământată pe îndelete, dospită în tihnă din maia şi coaptă până se rumeneşte de plăcere. Cu răbadare de transilvănean în devenire şi cu metodă deprinsă de la francezi.

Pâinea de la Râu Alb

“Din dorinţa de a învăţa de la profesionişti, în 2010, înainte să plec voluntar în Franţa, am urmat cursurile de brutărie organizate de Patronatul Român din Industria de Morărit, Panificație și Produse Făinoase. De-abia în Franţa am învățat efectiv ce înseamnă să lucrez în brutărie, să fac 100 de pâini cu maia într-o zi.[…] Noi știm bagheta ca simbolul brutăritului din această țară. Dar ei (localnici, n.r.) mi-au explicat că bagheta are o istorie relativ scurtă și a apărut destul recent în raport cu celelalte tipuri de pâini. Pâinile tradiționale țărănești din Franța includ Boule, Miche, Pain de Campagne, care de fapt sunt pâini cum era și la noi, pe vremuri, pâinea ţărănească – pâini mari, rotunde.”, îşi descrie Iulian traseul iniţiatic în lumea pânii, în care s-a intersectat virtual cu un alt împătimit al pâinii, Ştefan Gheorghiu (cunoscut, împreună cu soţia sa, Irina, sub denumirea prietenească de tartelierii ).

De ce maia? “Pentru că maiaua este o drojdie naturală / salbatică ce poate fi obținută din mai multe alimente care fermentează în mod natural (boască de la struguri, mere, stafide, cartofi etc). Eu am obținut maiaua din făină integrală de grâu, pe care am combinat-o cu apă. Făina, dacă este măcinată integral, conține și bacteriile și microorganismele ce se aflau depuse pe boabe în momentul recoltării. În combinație cu apa, ele vor începe un proces de fermentație și, tot „hrănind” făina cu apă, în câteva zile se obține maiaua, care va fi folosită în prepararea aluatului, ajutându-l să crească.[…] După părerea mea, pâinea făcută cu maia este mai sănătoasă, mai gustoasă, mai săţioasă şi mult mai consistentă decât cea cu drojdie. Maiaua conține mai multe bacterii benefice decât drojdia comercială, care este o cultură de microorganisme selecționate și modificate pentru ca industria panificației să poată produce rapid pâine multă. Maiaua nu lasă pâinea să dospească repede, așa cum face drojdia. Ceea ce e bine. În primul rând pentru că o pâine făcută în mai puțin de patru ore este nedigerabilă de către organismul uman. O pâine care dospește în mai mult de patru ore va avea proteina din gluten “spartă”, fiind astfel OK pentru stomacul nostru. Din cauza consumului de pâine produsă rapid (în special cea din comerț), numărul oamenilor afectați de intoleranță la gluten (celiachie) se înmulțește pe zi ce trece” îşi expune Iulian crezul în pasiunea sa de zi cu zi.

”Pâinea plămădită de mine este de cele mai multe ori o combinaţie de ingrediente, făina albă sau integrală obţinute din grâu, secară, sau spelta şi o pregatesc ori simplă ori cu seminţe ( in, floarea soarelui, susan, mac, mei, dovleac, cânepă ), cartofi, ceapă, bere, lapte, iaurt, nuci, stafide, mălai, măsline, fulgi de ovăz si chiar cu cacao.” – Iulian Duţă

Gem session în livadă

Povestea lui Iulian şi a Luminiţei e încă tânără. Proaspătă şi dătătoare de speranţă. Asemeni pâinii. Dacă o priveşti devreme, când dimineaţa îşi scutură roua de pe frunze, s-ar putea să aburească încă la fel ca pământului din livada lor, o respiraţie a eternului în faţa căreia toţi suntem mici, neînsemnaţi şi ridicoli în vanitatea noastră. Să cobori la originea lucrurilor.  Să priveşti lumea aşa cum  ar trebui să te miri de un copac. Nu doar să te bucuri de coroana lui măreaţa ci să-ţi pleci umil privirea spre rădăcină, spre locul nevăzut de unde se hrăneşte frumuseţea lui. Iar când descoperi secretul o să simţi nevoia naivă, de copil, să îl împarţi cu ceilalţi.

Iar Iulian şi Luminiţa îşi împărtăşesc bucuria cu ceilalţi. Fie că e vorba de o pâine, comandată pe blogul lor cu nume de poveste dar mai ales de sesiunile de gem în aer liber, în care doritorii îşi pot fierbe singuri dulceaţa sau compotul la câţiva metri de locul în care au fost culese fructele.  Şi tot acolo, printre copaci, îţi poţi petrece (vă sfătuim să o faceţi!) o vară unică în rulota familiei Duţu sau în propriul cort uitat undeva sub crengile unui măr din livadă. Şi să visezi că asta ar putea fi viaţa ta.

Probabil, mulţi dintre noi sunt cei care au simţit nu o dată nevoia de a se ridica şi pleca. Definitiv. De a părăsi oraşul. De parcă nu ar mai exista constrângeri şi reguli. De parcă mâine ar putea motiva orice am face azi. Dar foarte puţini o vom face. Şi mai puţini am face faţă probabil unei asemenea răsturnări interioare. Şi până la urmă aşa sunt lucrurile făcute să fie. Fericirea fiecăruia e acolo unde o găseşte. Unde îşi aminteşte că a lăsat-o. Pentru ei e Râu Alb.  Şi povestea a fost suficient de frumosă cât să fie consemnată aici.

Pentru detalii şi contact, click aici

printează

9 Comentarii

  1. Ce frumos! M-aţi făcut să plâng…De bucurie? De ciudă? Pentru cum e scris…Pentru cum trăiesc oamenii ăia minunaţi. Felicitări!

  2. Mi-a adus aminte de copilarie ! imi doresc, daca s-ar putea(?) , sa ajung macar o zi in atmosfera si in preajma oamenilor aceia minunati ! Felicitari si mult succes !

  3. frumos! si eu zic ca te nasti cu aceasta legatura cu pamantul indiferent de locul in care ai venit pe lume! si mie imi place sa miros pamantul primavara, sa bag mana in el, sa-mi cada printre degete si apoi sa merg desculta pe iarba plina de roua diminetii. suna ca un cliseu, dar asa este. fur putina energie buna de la pamant! daca stau o clipa sa ma gandesc la copilarie, imi aduc aminte cu mare bucurie de vremea cand veneam de la brutarie pana acasa cu painea fierbinte pe cap pentru ca nu se putea tine in mana de fierbinte ce era…mirosul si coaja crocanta, pe alocuri arsa…si gustul…mmm!

  4. Pe langa satul Raul Alb curge raul omonim, practic ultimul rau din Carpatii Romanesti care in mod miraculos a scapat pana acum de clasicele mutilari la care au fost supuse raurile noastre in trecut si mai ales in ultimii 4 ani. Dar acum este sub sabia lui Damocles si acest ultim rau natural. Vor sa faca un drum industrial care sa mutileze valea si doua hidrocentrale, in dispret total fata de dubla protectie conferita de legislatie zonei si cu ajutorul impostorilor din diverse “autoritati”. Daca vreti sa faceti micul efort de semna o petitie pentru salvarea raului o gasiti aici:
    http://www.thepetitionsite.com/936/056/545/help-saving-the-last-undisturbed-river-in-romanian-carpathians/

Adaugă un comentariu:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.