Ah, cum mai revine neastîmpărata noastră foame de a defini ce este şi ce nu este bucătăria românească! Cum ne mai copleşeşte pofta de a identifica care sînt şi care nu reţetele româneşti! Care este calea de mijloc între curentele de excesivă mitizare şi agresivă demitizare ale mîncărurilor româneşti? Pentru că (nu-i aşa?!) dacă sîntem ceea ce mîncăm, ce sîntem noi, în cele din urmă?

Eterni pe acest pămînt şi netulburaţi de nimeni, sau de-a pururi la margine de imperii şi influenţaţi de-a lor putere?!

Există, născut probabil dintr-un complex de inferioritate, un orgoliu de a naţionaliza tot ceea ce ne pică pe masă. De a transforma în 100% românesc tot ceea ce avem în farfurie. Sau, dimpotrivă, de a spune că nimic nu este cu adevărat autentic românesc.

Or, astfel de procente absolute (şi absurde) nu există nici măcar în bucătăriile ţărilor – în special insule – care au fost istoric închise influenţelor externe. Chiar şi bucătăria japoneză, una dintre cele mai puriste din cîte există, s-a lăsat copleşită de influenţe chinezeşti şi, mai recent, de cele occidentale.

Locul 2 - José Alberto de la Torre Flores (Spania)
Locul 2 – José Alberto de la Torre Flores (Spania)

Bucătăria altei insule, Anglia, este dovada vie a modului în care istoria influenţează ceea ce mîncăm. Cînd, în 1066, Guillaume le Conquérant, duce de Normandia, cucereşte Anglia şi devine William Cuceritorul, schimbă radical destinul gastronomic al insulei. Şi chiar al limbii vorbite în bucătărie. Astfel, ingredientele din piaţă îşi schimbă numele, în momentul în care sînt aduse în bucătărie, franţuzindu-se pentru totdeauna: căprioara (deer, engl.) devine venison (din venaison, fr.), oaia (sheep, engl.) devine mutton (din mouton, fr.) etc. Astfel, avem un nume pentru animal şi un altul pentru carnea lui, care coexistă în paralel. Ca să nu mai pomenim de faptul că însăşi bucătăria îşi schimbă treptat numele dinkitchen în cuisine din francezul couisine.

Şi întreaga Europa e aşa! Bucătăria franceză a fost direct şi profund influenţată de cea italiană. Bucătăria franceză şi cea germană au multiple schimburi istorice, în special în regiunile Lorena şi Alsacia. Bucătăria spaniolă păstrează profunde influenţe maure. Dar în special imperiile s-au înfruptat din plin de complexitatea şi diversitatea teritoriilor cucerite.

Astfel, cum ar fi putut scăpa teritoriile româneşti, înconjurate de trei imperii puternice (Austro-Ungar/Habsburgic, Rus şi Otoman), de influenţa lor, inclusiv în domeniul culinar?! Nu e nici o ruşine în asta. Dimpotrivă! Pentru că diversitatea şi complexitatea sînt marea avere a Europei. Şi a noastră! De exemplu, într-o carte de bucate austriacă am descoperit cu surpriză, în partea introductivă care etala influenţele, pe lîngă gulaşul unguresc, clătitele româneşti! Atunci de ce ne-am jena noi, în ciuda evidenţei, inclusiv lingvistice, de faptul că în cultura culinară românească ne bucurăm de o atare diversitate datorată coexistenţei istorice, mai mult sau mai puţin plăcute? Faptul că gulaşul, cozonacul, zacusca, ghiveciul, pilaful şi altele au origini şi nume de import nu le face mai puţin româneşti. Pentru că, personal, consider tradiţional românesc tot ceea ce se găteşte de minim trei generaţii, astfel încît să devină reţetă „de familie“. Aşa cum sînt chiar şi „noutăţile“ precum ciorba de burtă şi micii (mîncăruri care au mers dinspre oraş spre sat, şi nu invers) şi cum o să fie, peste alţi douăzeci şi cinci de ani, şi şaorma, în adaptarea românească.

Citeşte continuarea în Dilema Veche

printează

1 comentariu

  1. Este nevoie si o parte etica, militanta, in ce priveste dezbatere aceasta legata de bucataria romaneasca. Conceptul de bucatarie romaneasca ca si acela de interes national, este ceva vag, diferit in mintea fiecaruia. Pentru a afla ce este bucataria romaneasca, as merge peste 100 de ani inapoi. Cred ca bucataria romaneasca poate fi recuperata din carti vechi, poate de secol XVIII-XIX. Este ceva ce tine de arheologia culinara. Desigur orice falie de cultura culinara, precum in sapaturile arheologice, este o “fotografie” a momentului. Ce am vrut sa spun cu obiectia privind etica si militantismul? Sunt de acord ca ingredientele ar putea face diferenta, dar si elementele de specific local, daca le-am apara si pune in valoare, ar face diferenta. Nu putem constata doar ca globalizarea a afectat sursele de materii prime. Consumatorii, producatorii si “gatitorii” ar putea face ceva impreuna pentru a mentine cererea de varietati locale. Porc de Mangalita, gaina cu gat golas, diverse plante. Charles, Prince of Wales ne-a folosit pentru ca dat putere Fundatiei Adept si echipei de acolo, dar si miscarii slow food, sa repuna traditia in valoare. Gemurile sasesti au inceput ca un pretext de valorizare, in 2004. Zece ani mai tarziu, mania produselor traditionale, a pietelor, a micii industrii alimentare, a cuprins Romania. Trebuie sa mergem mai departe. Alaturati-va miscarii Slow Food!

Adaugă un comentariu:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.